Basic HTML Version
9
LUMEA LUI
CHRISTIAN
www.apho.ro
acea clinica de recuperare. S-a bucurat mult. Imi
aduc aminte că iși dorea să devin un bun contabil
dar din păcate nu am putut să-i indeplinesc acest
vis.
Viața a vrut sa facă altceva cu mine.
Anii de școală au fost împărțiți între spita-
le și clinici de recuperare, dar cu toate astea am
reușit să termin cele 8 clase, ba chiar am urmat și
o școală profesională de meserii având calificare
în reparații și comandă încălțăminte, la cizmarie.
Recunosc că nu mi-a placut și mi-am schim-
bat opțiunea puțin mai tarziu dupa absolvire.
Care este reactia celor din jurul tau atunci
cand in fata lor sta o persoana cu dizabilitate?
R: Rudele și vecinii m-au acceptat și nu am
simțit cât am fost mic că ei mă tratează diferit sau
că se uita ciudat la mine. Copiii vecinilor, verișorii
mei și alți prieteni pot spune că se jucau cu mine
și mă bagau în jocurile lor .
Iar intr-o zi, in urma cu vreo 3 ani, am auzit
prin oras ca s-a deschis un centru pentru persoa-
ne cu dizabilitati pe nume Christian. Asa am in-
trat in acest loc cald si placut unde am intalnit oa-
meni ca si mine,unde se pot face diferite activitati,
am gasit un personal calificat si intelegator, avem
si psihologi care ne ajuta, am aflat povesti de viata
de la alte persoane si unde am legat prietenii si
schimburi de experiente de viata.
Cum iti privesti acum propria dizabilitate?!
Raspuns : În clasa a 3-a, părinții m-au mutat
la o școală unde invatau copii fara dizabilitati și
doar atunci am început să înteleg că eu sunt puțin
diferit de ceilalți copii din jurul meu.
Toate astea le-am resimțit când la ora de
sport eram scutit și stăteam pe margine, iar
ceilalți copii alergau sau jucau fotbal.
Pe la 14 ani m-am îndrăgostit de o colegă de
școală și atunci am vazut din nou ca e o problema
deoarece imi doream să merg cu ea prin parc, să
o țin de mână, dar din pacate eu trebuia să împing
roțile de la carucior.
Vroiam sa mergem la un film dar acolo erau
scari și ar fi fost jenant să o rog să tragă de caru-
cior pe scari cu mine…
Aș fi vrut sa joc cu ea în hora satului sau la
nunți, dar din pacate nu se putea. La fel aș fi vrut
să fac tot ce faceau tinerii de vârsta mea, dar nu
am putut să fac asta.
Pe atunci sufeream și mă întrebam de ce eu?
De ce sunt diferit?
M-ai tarziu, când am mai crescut, lucrurile
s-au așezat și acum sunt fericit și bine integrat în
societate. Din păcate în Romania este mai greu să fii
persoană cu dizabilitati deoarece lucrurile încă
nu sunt așezate, nu sunt implementate asa cum ar
trebui și cum sunt în alte țări.
Avem o lege care apără și conferă drepturi
și obligații pentru noi însă din pacate prea puține
articole din lege sunt puse în aplicare. Ar fi mult
de discutat la acest subiect, dar nu vreau sa fac
politică în acestă poveste. Un mare dezavantaj
este că mereu mă izbesc de scari și de aceea imi
doresc ca România să devina o “rampa” , să pot
circula și să intru în toate instituțiile publice fără
să cer ajutorul celor din jur.
Cand ti-ai descoperit vocatia? (descrie pasii
care te-au adus la stadiul de azi din punct de vede-
re profesional)
R: Din pacate, la varsta de 12 ani, mama a
decedat în urma unui accident, iar tata m-a pară-
sit recăsătorindu-se și lăsându-mă în grija buni-
cilor. A fost extrem de greu deoarece mama era
cea care știa totul despre mine, știa sa-mi ingri-
jească handicapul de care sufeream, ea imi facea
tratament acasa , gimnastică, cu ea faceam teme-
le, era prietenul meu cel mai bun, mă iubea așa
cum eram și se mândrea cu ,,baiatul ei frumos”
asa cum îmi spunea mereu.
Eram în clasa a 7-a când a murit și ea mă
ducea 8 km in fiecare zi la școala din comuna cu
bicicleta sau mașina. Dupa ce ea a plecat printre
îngeri, colegii ei, de la stația de salvare, mi-au fa-
cut cadou primul cărucior cu care am început să
parcurg zilnic cei 8 km între casă și școala.
Cu toate că mi-a fost foarte greu deoarece
mai și ploua sau ningea afară, eu ma duceam la
școală. După ce am terminat clasa a 8-a am fost
trimis de autoritățile locale la o școală de mese-
rii pentru persoanele cu dizabilități în București
unde am învățat o meserie: cizmaria.
Dupa absovire mi-am dat seama că nu e
ceea ce vreau să fac în viitor și la 18 ani am decis
că trebuie să fac altceva apucându-mă de treba.
Am avut o atracție pentru ceva mai sensibil, imi
placea muzica, dar doar să ascult nu să și cânt. In-
tr-o seara de revelion în anul 1992 eram la mine
acasă cu mai mulți prieteni petrecând trecerea
dintre ani. La un moment dat un prieten din co-
pilăria mi-a spus că el vrea să iși cumpere tobe și
că vrea sa-și facă o formație de muzica populară.
Atunci mi-a sclipit mintea și i-am zis bunicii